MΞDIA NIGHT 2008

Mult-așteptatul bal FJSC!!!

(Luni, 15 decembrie 2008)

Nu prea e genul meu, dar o să răspund la leapșa primită de la MΞDIA NIGHT 2008:

Întrebare: Care sunt primii trei jurnaliști cu care ai bea o bere (la bal, evident)?

Răspuns: Andi Moisescu, Andreea Esca și Cristian Tudor Popescu

Dau leapșa mai departe la: Sandy, Dyna, Claudia, Teo, Marinela, Maya

P.S.: Cei care citiți și nu aveți blog, sunteți bineveniți să vă exprimați preferințele pentru cei trei jurnaliști într-un comentariu.

Welcome to the „Circus”

Jumătatea lunii septembrie a adus o veste cât se poate de bună (pentru unii). Britney Spears, fosta prințesă a muzicii pop din State revine cu un al șaselea album de studio, intitulat destul de sugestiv pentru viața agitată pe care a dus-o în ultimul timp: „Circus”. Încă de pe atunci i-am rugat pe cei de la Jive Records USA să-mi trimită o copie a albumului pentru a scrie un review. După lungi discuții cu reprezentanții casei sale de discuri, am primit în cele din urmă un CD cu melodiile care urmează să fie incluse pe discul care se va lansa în SUA pe 2 decembrie, cu ocazia aniversării a 27 de ani din viața artistei.

Timp de două săptămâni am ascultat albumul piesă cu piesă, oriunde am avut ocazia: acasă, la facultate, în autobuz. Acum sunt gata să public pe blog, în premieră pentru România, recenzia celui mai recent album Britney Spears: „Circus”. Enjoy!

Ești un afemeiat...
Cam așa s-ar traduce titlul piesei care deschide albumul - „Womanizer”. Hmm... Să fie oare un apropo bătut la adresa fostului soț, Kevin Federline? Nimeni nu poate fi sigur. Cert este că piesa în sine a avut un real succes, situându-se pentru mai multe săptămâni în fruntea clasamentelor din Statele Unite, dar și din țări precum Croația. Nici nu este de mirare, ținând cont de ritmul alert al melodiei și mai ales de videoclipul fierbinte, regizat de Joseph Kahn, cel cu care Britney a mai colaborat și pentru piesa „Toxic”, inclusă pe albumul „In The Zone”. „La fel ca în Toxic, Womanizer ne pune față în față cu o Britney care intră în pielea mai multor personaje aflate în căutarea răzbunării împotriva unui bărbat care le-a greșit”, a declarat Kahn pentru MTV. Melodia are un sound nou față de tot ce a făcut artista până în acest moment, iar efectele de sunet intervin, așa cum era de așteptat, exact acolo unde este nevoie, printre bași și sunetul de alarmă de pe fundal.

Arată-mi ce poți!
Aceasta este invitația pe care diva o lansează în cadrul următoarei piese - „Circus”, cea care și dă titlul întregului album. Fiind cel de-al doilea hit single care va fi lansat pe piață, după „Womanizer”, „Circus” promite mult, chiar foarte mult. Chiar și videoclipul se arată a fi unul surprinzător, atât prin imagine, cât și prin atitudine. Versurile exprimă opinia artistei despre ea însăși și despre activitatea sa ca entertainer. Astfel, ea se declară piesa centrală, cea asupra căreia sunt ațintite toate privirile, iar ringul de dans devine nimic altceva decât un circ, loc unde factorul imprevizibil se află în elementul lui. Adoptată și de Christina Aguilera, tema circului se conturează diferit de această dată, mulându-se mult mai bine pe muzica și atitudinea marca Britney Spears, decât pe ceea ce a încercat Christina să facă.

Nu vreau să mai simt durerea
Cea de-a treia piesă, „Out From Under” se conturează sub forma unei balade pop, care vorbește despre toate relațiile eșuate ale artistei. Într-un ritm lent, aproape deprimant, personajul principal din melodie își exprimă dorința de evadare dintr-un univers închis, dominat de durere și de remușcare. Dintre toate piesele de pe album, aceasta este singura în care vocea se aude clar, fără efecte sonore, sau sintetizatori vocali, ceea ce transmite sentimentul de sinceritate al artistului față de ascultători. Este ca și cum te-ai așeza în fața unei cărți deschise și ai citi despre toate suferințele și durerea din sufletul unui om.

Nu mă placi, nu te plac, nu contează
„Kill The Lights”, următoarea piesă de pe album, readuce ritmul la viață prin îmbinarea mai multor intrumente digitale cu un ritm alert. Piesa începe cu un anunț radio, în care Britney nu este numită prințesă a muzicii pop, ci regină. Apoi, ritmul își intră în drepturi, iar vocea, prelucrată de sintetizatori, se face și ea auzită. Versurile fac referire la „prietenii” oricărei vedete: paparazzi. Piesa exprimă o atitudine puternică, îndreptată împotriva tuturor celor care ar fi în stare să facă orice în goana după senzațional. Dacă producătorii s-ar gândi vreodată să lanseze un nou hit de pe acest album, „Kill The Lights” s-ar afla în mod cert pe lista de propuneri. Versurile, melodia, efectele sonore și bridge-ul final sunt ingredientele care îi vor asigura piesei un loc fruntaș în clasamente.

Dacă tu crezi că suferi, încă n-ai văzut nimic
Când am ascultat albumul pentru prima oară, „Shattered Glass”, cea de-a cincea piesă, mi-a atras atenția în mod special. Nu știu dacă a fost din cauza versurilor care exprimă un mesaj foarte puternic, sau a felului în care vocea se îmbină cu melodia, dar această piesă mi-a plăcut foarte mult. Pe scurt, este vorba despre o melodie foarte comercială, care se aseamănă cu muzica pe care o făcea artista la începutul carierei sale. Din motive de copyright, nu pot să transcriu versurile melodiei în totalitate, însă pot să transcriu refrenul, care sună în felul următor: „You're gonna see me in your dreams tonight/ My face is gonna haunt you all the time/ I promise that you gon' want me back/ When you break us apart like shattered glass”. Deși este una dintre piesele care are foarte mult potențial, este destul de scurtă (aproximativ trei minute, din care un minut este dedicat intro-ului și loop-urilor).

Unde-i Amy?
Asta se întreabă toată lumea care ascultă „If You Seek Amy”, următoarea piesă de pe album. Spre deosebire de celelalte piese muzicale de pe „Circus”, aceasta este foarte optimistă, chiar copilărească, aș putea spune. Ca să fiu sincer, primul lucru pe care mi l-am imaginat (fără niciun fel de gânduri greșite) atunci când am ascultat această melodie pentru prima oară a fost o adolescentă cu două codițe prinse în vârful capului, lingând o acadea multicoloră. Pe lângă ritmul adolescentin, melodia mai dispune și de versuri ușurele, care nu dau bătăi de cap. Cine-i Amy? Nimeni nu știe... Dar melodia e mișto.

Tu, cel neobișnuit...
De la piese mai ușoare, trecem la piese mai abstracte și mai dificil de înțeles: „Unusual You”. Sound-ul acestei melodii se apropie foarte mult de genul lounge, fiind o piesă nici prea lentă, nici prea alertă. Deși beat-ul are o viteză considerabilă, există fragmente de pian care încetinesc melodia în așa fel încât pare a fi vorba despre o baladă. În mai puține cuvinte, „Unusual You” are în centrul său un personaj masculin imprevizibil, ceea ce se desprinde și din titlu.

Totul e încă în ceață
„Unde sunt? Cine ești tu? Nu-mi aduc aminte ce-am făcut aseară”. Dragă Britney, dacă nici tu nu știi, noi cu atât mai puțin, dar cred că e de bine. ;) Este vorba despre „Blur”, o piesă care nu este nici prea lentă, dar care nu are nici un ritm foarte alert. Versurile sunt presărate cu mici expresii „piperate”, de genul „s**t” sau „f***ing”, însă piesa este destul de OK, în sensul că totul se învârte în jurul unei mari incertitudini. Cum deja s-a obișnuit în cadrul genului pop, nu trebuie să înțelegi mare lucru din versurile piesei, ci să-ți placă melodia.

Mmm Papi...
Probabil că producătorii acestei melodii au încercat o apropiere de ascultătorii sud-americani, însă mie piesa „Mmm Papi” nu mi se pare una reușită, prin simplu fapt că nu i se potrivește unei artiste ca Britney Spears. Versurile sunt în engleză, ceea ce face ca apariția în melodie a sintagmei „Mmm Papi” să pară ca o lovitură de ciocan peste degetele de la picioare. Rezumând versurile, este vorba despre un bărbat (latin probabil, altfel nu-mi dau seama de ce i se adresează cu „papi”), care o dă pe spate pe starletă, cu mașina sa cea tare și cu ifosele aferente.

Nu mă pot abține să fac ce vreau
Din punct de vedere tehnic, piesa „Mannequin”, următoarea pe listă, a fost intens prelucrată, astfel încât vocea pare oricum, însă naturală nu. Într-adevăr, efectele aplicate aproape la tot pasul dau un sound futurist piesei, transformând-o într-o piesă perfectă pentru cluburi, cu influențe electro. La o primă ascultare, distingi doar frânturi de versuri, restul îmbinându-se cu efectele de sunet și beat-ul de pe fundal. „Mannequin” e totuși o piesă destul de reușită, în sensul că nu te poți abține să nu dansezi (sau măcar să bați din picior) atunci când o asculți.

Bitch is dangerous!
Voi la ce vă gândiți când o femeie cântă despre dantelă și piele? Exact! La asta te și duce cu gândul piesa următoare - „Lace and Leather”. Deși, sincer să fiu, mă așteptam ca albumul să conțină piese care să facă referire la un costum de clown, sunt destul de mulțumit de această melodie. Are versuri tentante, apetisante, o melodie incitantă și un ritm care trece de la liniștit la alert. Chitara obișnuită se îmbină cu un sintetizator care imită chitara electrică, iar bașii sunt asemănători cu cei întâlniți în melodiile precedente.

Mă întreb cum mi-am trăit viața
„My Baby”, balada care încheie varianta oficială a albumului „Circus”, este cea mai emoționantă piesă de la „Everytime” încoace. Dedicată celor doi copii ai divei, melodia face, mai mult sau mai puțin, referire la perioada în care artista s-a aflat în centrul atenției negative a presei. În mai puține cuvinte, prin această piesă, artista coboară de pe piedestalul pe care banii și faima au urcat-o, redevenind mamă.

Pe lângă aceste 12 piese, CD-ul pe care mi l-au trimis cei de la Jive mai conține încă două piese („Amnesia” și „Rock Me In”), care vor fi probabil incluse pe varianta „DeLuxe” a albumului (dacă aceasta va exista). În orice caz, „Amnesia” mi se pare a fi o piesă foarte reușită, care merită să fie inclusă și pe varianta simplă a albumului, însă acest lucru rămâne la alegerea casei de discuri. Din păcate, nu pot comenta pe marginea acestor două piese, întrucât decizia de includere în album nu a fost încă făcută oficială.

Americanii nu mi-au trimis coperta albumului, sau alt fel de imagini ale acestui album, așa că am postat mai sus imaginea care a apărut zilele acestea pe Internet. Știu că sunt rău, dar sper ca această imagine simplistă să nu rămână coperta albumului „Circus”. Să fim serioși, până și eu m-aș fi descurcat mai bine. Oricum, se spune că nu e bine să judeci cartea după copertă, așa cum nu e bine nici să judeci albumul după grafica sa, ci după conținut.

Nume: „Circus”
Artist: Britney Spears
Produs de: Jive Records, Zomba Label Group
Data Lansării Oficiale: 02 decembrie 2008

Sprijină și tu stoparea pirateriei în România! Cumpără DOAR albumele originale!

Și băieții plâng (câteodată)

Daniel Levi - L'envie D'aimer

 

(Apasă PLAY)

...iar eu, noaptea trecută, am plâns pentru tot anul. Nu, n-a murit nimeni, stați liniștiți! Am plâns din cauza melodiei de mai sus. Mi se întâmplă foarte rar lucrul acesta. Nu cred că am mai plâns din cauza unei melodii de ani buni.

Piesa este un cover, făcut după melodia „The Greatest Reward” a cântăreței canadiene, Celine Dion. Părerea mea este că această variantă a lui Daniel Levi este mult mai reușită decât originalul. În primul rând, versurile sunt în limba franceză, o limbă care nu poate să nu te atingă la sentiment, oricât de-al dracu' ai fi. În al doilea rând, linia melodică este mai înălțătoare, dacă pot spune așa, mai ales datorită vocilor de pe fundal (backing vocals), care se îmbină perfect cu vocea solistului. Finalul melodiei este și el diferit față de cel din piesa originală, încununând întreaga melodie. Felul în care artistul adăugă nuanțe și folosește vocea de cap pentru a lua toate acele note înalte din primul vers al refrenului, adaugă un plus de originalitate și ajută la conturarea intensității întregii melodii.

N-o să mai însist cu laudele, pentru că ar însemna să fiu subiectiv. Mie această melodie chiar îmi transmite mesajul și asta apreciez cel mai mult. Oricum, dacă există cineva care să nu simtă absolut nimic atunci când ascultă aceast cântec, înseamnă că ori detestă muzica, ori e un om foarte rău.

Am vrut să încerc să cânt această melodie, pentru că nu e cine știe ce provocare din punct de vedere vocal, iar cu pianul meu de acasă ar fi ieșit ceva foarte frumos, însă mi-am amintit că n-am mai făcut antrenament vocal de ceva timp și, în plus, am o grămadă de bagaje de făcut. De fapt, mă cam grăbesc să termin la timp, așa că vă las în compania versurilor. :-)

L'envie D'aimer

Couplet 1: 

C'est tellement ça l'amour, 
Tellement possible, l'amour. 
A qui m'entend ! Regarde autour ! 
A qui le veut vraiment ! 

C'est tellement rien d'y croire 
Mais tellement tout pourtant 
Qu'il vaut la peine de le vouloir, 
De le chercher tout le temps. 

Chorus : 
Ce sera nous dès demain. 
Ce sera nous le chemin. 
Pour que l'amour qu'on saura se donner 
Nous donne l'envie d'aimer. 

Couplet 2: 
C'est tellement court une vie, 
Tellement fragile aussi 
Que de courir après le temps 
Ne laisse plus rien à vivre. 

Chorus : 

Ce sera nous dès demain. 
Ce sera nous le chemin. 
Pour que l'amour qu'on saura se donner 
Nous donne l'envie d'aimer. 

Ce sera nous dès ce soir 
A nous de le vouloir, 
Faire que l'amour qu'on  partagé 
Nous donne l'envie d'aimer. 

Bridge : 
C'est tellement fort 
C'est tellement tout l'amour, 
Puisqu'on attend de vies en vies 
Depuis la nuit des temps. 

Chorus: 
Ce sera nous, ce sera nous, 
ce sera nous. 
Pour que l'amour qu'on saura se donner 
Nous donne envie d'aimer. 

Ce sera nous dès ce soir 
A nous de le vouloir, 
Faire que l'amour qu'on aura partagé 
Nous donne l'envie d'aimer. 

Coda : 
Nous donne envie d'aimer, nous donne envie d'aimer... 
L'envie d'aimer... 
Pour que l'amour qu'on saura se donner 
Nous donne envie d'aimer

Despre români

Stimați concetățeni, știți că vă iubesc (de nu mai pot), așa că trebuie să scriu și despre voi. Vreau să menționez încă de la început că este vorba despre români în general, deci nu vreau să se supere nimeni din cauza a ceea ce voi spune.

Nu sunt cel mai mare patriot, însă îmi place țara mea. E frumoasă, are munți, peisaje uluitoare, dar are și un MARE defect. E locuită de români. Spun asta, referindu-mă desigur la mentalitate, nu la oameni în sine, deși mentalitatea este cea care definește un om. Mulți încearcă să pună acest „mic defect” numit mentalitate pe seama comunismului, un sistem căruia deja i s-au pus prea multe în cârcă, doar de dragul de a scuza o națiune dominată de prostie și de bădărănie. Sigur, recunosc îndoctrinarea și terorile aduse de comunism, însă nu încerc să găsesc prin asta o scuză pentru felul de a fi al românilor.

Primul lucru pe care îl observ la scumpii mei conaționali este ura pe care o afișează față de alte popoare. Am învățat la istorie că nu există „civilizație superioară” și „civilizație inferioară”. Fiecare națiune are ceva aparte. Totuși, când vine vorba de români (și spun asta cu mare tristețe în suflet, pentru că și eu sunt român) tind să cred că orice altă națiune le este superioară. Deși sunt conștienți de lucrul acesta, românii iau în derâdere, sau, ca să înțeleagă tot poporul, „fac mișto” de străini, refuzând tot ceea ce lor li se pare inutil. O să dau exemplul unui prieten din Statele Unite ale Americii, care a venit mereu în vizită în orașul în care locuiesc eu. Tipul ăsta nu mânca niciodată fără să se spele pe mâini. Avea grijă la fiecare aliment pe care îl băga în gură, mânca doar cereale integrale la micul dejun, combinate cu fructe uscate pe cale naturală. Timp de câteva luni, el a fost bătaia de joc a tuturor, pentru că toți se uitau la el și ziceau: „Ia uite-l, bă și p'ăsta! Mănâncă numai căcaturi!”. Nu realizau că ar fi trebuit să se abțină de la comentarii, din moment ce în farfuria lor zăcea ditamai halca de carne, îmbibată în grăsime.

Când se tăia la vreun deget, se pansa numaidecât și avea mare grijă să nu se infecteze, fiind din nou ținta privirilor suspecte și comentariilor tipic românești. Mi-a povestit că în SUA, fiecare cetățean are asigurare medicală, o chestie de care un procent de 95% dintre români nici măcar n-a auzit. Vizitele medicale sunt o banalitate la ei, pe când românii se duc la doctor numai dacă îi doare ceva. La fel și cu dentiștii. Dacă românii sunt absolut înspăimântați de medicul stomatolog (chestie pe care n-am s-o pot înțelege niciodată), americanii consideră că o dantură sănătoasă face parte din imaginea lor personală. Eu sunt scârbit când văd copii, tineri, adulți, sau bătrâni din România, cu o dantură mâncată de carii și infecții. Nu spun că toți americanii au o dantură de Hollywood, ci spun că ei au mult mai multă grijă de imaginea personală decât o facem noi. Românului nu prea-i pasă de sănătatea lui. Preferă să ignore boala, decât să o trateze. La fel se întâmplă și în cazul dentiștilor. De multe ori, când mă duceam la dentist pentru un control de rutină, găseam bărbați în toată firea, care se plângeau că le e frică de medicul stomatolog, sau mai degrabă de „chestia aia enervantă care bâzâie”.

Cel mai iritant lucru la români este comportamentul de tip „lasă-mă să te las!”, sau „Nu-i bai!” (Iată de ce urăsc eu ardelenii...) În țara asta, nimeni n-are chef de nimic, de parcă toți s-au născut obosiți. Se lucrează de atâta timp la pasajul subteran din Pitești și nici până acum n-au reușit să termine lucrările. De ce? Pentru că muncitorii sunt români, adică merg pe ideea „o oră o muncim, restul le dormim”. Nu de multe ori s-a întâmplat să trec pe acolo și să observ că ei, în loc să muncească, futeau nervii șoferilor (care și-așa sunt destul de stresați), golind sticle întregi de băutură, moțăind pe asfalt, sau arătând muie la cei care claxonau de nervi. Păi de-aia n-avem noi o infrastructură sănătoasă și drumuri cât de cât decente. Cine să muncească? Cel mai dureros e faptul că nici măcar nu-i poți reproșa unui român că nu-și face treaba ca la carte. Eu, spre exemplu, m-am dus zilele trecute la poștă ca să ridic un colet. A trebuit să aștept cam trei sferturi de oră până a apărut cineva la ghișeu. Când i-am spus duduii că am stat ca prostu' să o aștept, ea a ridicat imediat tonul și a început să urle la mine de parcă aș fi fost ultimul om de pe Pământ. Așadar, tot ea a fost cea deranjată, deși eu îmi pierdusem aproape o oră în care puteam să fac cu totul altceva. Așa se întâmplă cu toți funcționarii publici din România, care și-au luat-o în cap doar pentru că stau în spatele unui birou/ghișeu.

Aș spune mai multe, dar mi-e teamă să nu fiu catalogat ca fiind împotriva românilor, ceea ce este cât se poate de fals. Nu sunt împotriva românilor, ci sunt împotriva mentalității lor.

Header nou!

Salut! Mi-am schimbat header-ul blogului.

Sper să vă placă...

Pupături

E ciudat ce-ți poate trece prin minte atunci când ești obligat să stai închis în casă din cauza ploii. Eu, spre exemplu, am dat peste o întrebare care-mi gâdilă de zile bune singurul neuron pe care-l mai am:

De ce mama dracu se pupă toată lumea cu ochii închiși?

Chiar nu pot să înțeleg! Nu se presupune că persoana pe care o săruți e cea mai frumoasă, cea mai minunată și așa mai departe? Atunci de ce să închizi ochii? Dacă închizi ochii când săruți, când vine vorba de sex, ce faci? Stingi lumina? Aici deja intrăm în alt subiect, așa că o să mă rezum la a-mi stoarce creierii pentru a găsi un răspuns la întrebarea inițială.

Nu știu cum sunt alții, dar eu nu pot să mă sărut cu cineva cu ochii închiși. Pur și simplu nu pot! Simt că n-aș avea respect pentru persoana cu care mă sărut, ca și cum i-aș zice „Ești urâtă cu spume, fă, d-aia nu țin ochii deschiși.” Așa că, ori de câte ori fac smoochy-smoochy cu câte o fată, țin ochii deschiși. Mi se pare mai palpitant așa...

Ei bine, trecând de la una la alta, primul meu sărut a fost cea mai penibilă chestie de pe fața pământului. S-a întâmplat la grădiniță. Ca să fiu sincer, la vremea aia nu știam eu ce e aia sărut, pentru că nu mai văsusem așa ceva (Nu, deștepților, n-am crescut într-o peșteră, dar când eram eu mic nu era sexualitate pe toate gardurile, iar ăștia de la TV nu dădeau filme cu limbăceli și țâțe goale, cum fac acum). Pe mine mă ocoleau toate fetele, pentru că nu mă feream să le bat dacă mă enervau, spre deosebire de ceilalți băieți care stăteau ca tăntălăii. Una singură mă urmărea ca o umbră peste tot. I-am dat palme la început, apoi am pârât-o la educatoare, dar ea tot după mine era.

Într-o bună zi, m-am ascuns în raftul cu jucării, ca să scap de ea. Când credeam că pot și eu să respir liniștit, apare nevleaga cu un zâmbet cretinoid pe față. M-a înghesuit în raft, printre ursuleți de pluș și mai știu eu ce jucării și a început să mă pipăie. Eu eram cât se poate de uimit; nu mai pomenisem așa ceva. După ce și-a plimbat mâinile peste tot și a tras de mine ca de ultima cârpă, a încercat să mă pupe. Bineînțeles că m-am ferit, iar ea mi-a dat câteva limbi pe obraz și s-a oprit. Într-un moment de neatenție, fătuca m-a prins cu garda jos și mi-a tras o pupătură zdravănă, pe care n-o s-o uit câte zile voi avea. A fost scârbos, grețos și cum mai vreți voi, dar tot n-am închis ochii (poate și din cauza șocului). Din acest motiv nu pot să înțeleg de ce unii se sărută cu ochii închiși.

Nu știu, poate mă lămuriți voi, cei care citiți din întâmplare aceste rânduri. Și dacă tot n-aveți ce face, spuneți și unde, când și cum v-ați sărutat pentru prima oară. E o provocare! ;)

Babele și sarea

Azi am fost deprimat rău. Nu, nu deprimat, ci de-a dreptul furios. Vremea asta de căcat mă face să mă simt aiurea și îmi vine să urlu, să dau coate, să mușc și să-i înjur pe toți de mamă. Colac peste pupăză, aflu că mai e și duminică. Pentru mine, duminica este cea mai plictisitoare zi din săptămână. Ce dracu pot să fac eu într-o zi de duminică? Să ies afară. Canci, că afară toarnă cu găleata și e un frig de-ți îngheață coaiele. La tembelizor nu mă pot uita, că mă apucă nervii și mai tare și se lasă cu victime. Mama, femeie deșteaptă (NOT!), ce se gândește ea să facă? Grătar! Da! Grătar, deși afară plouă de-ți vine să te bagi sub pat. Grătar, deși e un frig de faci pe tine.

Poate că pentru unii grătarul este o chestie distractivă, dar pentru mine nu. La grătar, sunt obligat să suport toate rudele și toate prietenele nesuferite ale mamei. Pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut, am acceptat. M-am gândit că poate la grătar se găsește cineva pe care să-mi vărs nervii provocați de vremea de afară. Curtea mea nu e suficient de mare și, în plus, am un măr pus ca pixu' în mijloc, încât nu poți face nimic fără să-ți sară muștarul. Am plecat deci, spre casa vecinilor de vizavi, care au o curte mult mai spațioasă. Pe drum, am dat cu piciorul în toate pietrele pe care le-am găsit și am înjurat în șoaptă. Mama se întorcea din când în când spre mine, dar nu îndrăznea să comenteze, pentru că știa că și-ar fi luat și ea o înjurătură zdravănă.

Când am ajuns acolo, surpriza secolului! Aceleași babe scofâlcite, frustrate și nesatisfăcute de bărbații lor cu râme mici și fleoșcăite, aceiași boraci stresanți pe care-ți vine să-i bați non-stop și aceiași boșorogi bășinoși care stau în jurul grătarului, pe punctul de a declanșa o explozie cu bășinile lor puturoase. Mama era în culmea fericirii. De când am intrat la facultate, se laudă la cine apucă, de parcă m-aș fi dus la Oxford, nu la FJSC. Mi se face și mai greață când văd că toate ramolitele belesc fasolea la mine cu privirea aia în ochi: „Mamă, ce i-aș trage-o!” M-am așezat în fundul curții și am dat repede o tărie pe gât ca să îmi amorțească simțurile. Toți stăteau într-o bucătărie de vară, numai eu stăteam afară în ploaie, ca să evit să fiu supus unui interogatoriu interminabil.

Când s-au fript fleicile de carne, am fost chemat înăuntru. Foame nu-mi era, însă am gustat și eu dintr-un mititel ars, nu știu cine dracu m-o fi pus, pentru că mie carnea îmi place în sânge. Dacă nu simt gustul sângelui, atunci aia nu mai e friptură! Imediat, boșorogii de lângă mine au început să vorbească despre fotbal. Puii mei, numai despre asta știu ăștia să vorbească! Am fost întrebat ceva despre scorul unui meci, însă le-am dat de înțeles că nu am nimic de-a face cu sportul lor tembel. Apoi, au trecut la pescuit. „Am prins un caras... Uite-așa de mare!”, zise Ionel, un alt vecin. Bine măcar că a prins un caras mare, că al lui din pantaloni numai mare nu e. Altfel n-ar mai sări nevastă-sa din casă-n casă.

Când s-au mai golit castroanele, m-a apucat și pe mine foamea. Restul grupului deja nu mai era interesat de haleală. Muierile trecuseră de la discuțiile despre zacuscă la cele despre haine, iar bărbații (ca să vedeți cât de retardați pot fi unii) vorbeau tot despre fotbal și pescuit. Și zici că să nu-ți iei câmpii. Am încercat să mă refugiez în mâncare, dar am dat peste o salată care nu avea nici un gust. Am căutat sarea pe masă, dar nu am găsit-o. Curând, am zărit un borcan de cafea instant plin cu niște praf alb. Mi-am zis că babele oricum sunt duse, așa că nu ar avea nevoie de droguri, deci am intuit că în acel borcan se găsiseră să pună sarea (Femei tâmpite!)

Marea mea problemă era că borcanul cu sare se afla în capătul celălalt al mesei, sub nasul Angelicăi, nevasta vecinului cu carasul. Am tușit și am cerut politicos sarea, dar cine să mă audă? Ăștia de lângă vorbeau de nu știu ce jucător, iar femeile nici că se sinchiseau de mine. Am repetat rugămintea, însă am primit aceeași tăcere în schimb. Ei bine, atunci m-am enervat rău de tot. După ce că sunt iritat de la vreme, după ce că am venit aici și-am stat să vă miros vouă bășinile, voi mă tratați cu spatele?! „Dați-mi sarea-n pula mea odată!!!”, am urlat. Bineînțeles că, auzind de pulă (ceea ce le-a lipsit lor atâta vreme și încă le lipsește), toate babele s-au întors cu fața spre mine. Abia atunci mi-am dat seama de ce am spus.

Boșorogii n-au comentat nimic. Oricum, ei erau pe dinafară la capitolul ăsta. Rar dacă li se mai scoală. Au ajuns nici să nu și-o mai simtă. M-am ridicat de la masă și am plecat singur, prin ploaie. Până am ajuns acasă, am înjurat întruna. La poartă, un copil-cerșetor m-a abordat. Era vai de capul lui, ud până la piele, dar cum sunt al dracu din fire, puțin mi-a păsat și i-am spus să se ducă-n pizda măsii. M-am mai calmat când am ajuns în casă, unde era puțin mai cald (Nu era suficient de cald, pentru că mama știe să facă focul precum știu eu să mă epilez între craci, adică deloc).

Mi-am adus apoi aminte de o chestie pe care ne-o spunea proful de fizică în liceu: „Voi și fizica - Baba și mitraliera!”. Ei bine, domnule profesor, baba cu mitraliera se mai împacă, dar dacă nu pomenești de pulă, baba nici nu vrea s-audă de sare.

The good

E adevărat că românii nu se pricep deloc la făcut reclame. O primă cauză ar fi că le lipsește imaginația, iar o a doua ar fi lipsa experienței. Cu toate acestea, am găsit una care mi-a plăcut. Nu spun că e genială, pentru că nu e. Dar mi-a plăcut, iar asta se întâmplă foarte rar în cazul spoturilor publicitare românești.

Totuși, n-o să încep cu aceasta, ci cu o reclamă absolut genială, făcută, evident, de străini. Din câte am înțeles, a fost și interzisă la un moment dat, probabil din cauza faptului că se lega de un mit biblic.

Priviți și minunați-vă! Prima oară când am descoperit-o aruncată printr-un colț de YouTube, n-am știut dacă să râd, sau să rămân uimit. În curând, am ajuns să mă uit la ea de câteva ori pe zi. Nu știu ce cred alții, dar mie mi se pare absolut genială!

Cam așa cred că ar trebui să arate o reclamă eficientă. În primul rând, există o răsturnare de situație. Mitul biblic se schimbă subit și descoperim o Eva normală și un Adam... gay. Ce mi-a atras cel mai mult atenția a fost expresia Evei în momentul în care l-a descoperit pe Adam cel homosexual: „WTF?!?!” Totul - de la decor până la actorii care interpretează rolurile - mi se pare bine așezat și calculat. Mai este, desigur, și un plus adus de controversele pe care acestă reclamă le stârnește, alterând mitul biblic al primilor oameni.

Iată și reclama românească despre care am tot vorbit. Dacă Romtelecom a pierdut din clienți în favoarea altor filme de telefonie fixă și Internet, iată că acum, prin intermediul unor reclame aproape la fel de reușite ca aceasta de mai sus, compania începe să recâștige atenția clienților.

De ce îmi place? Pentru că este o reclamă dinamică, se desfășoară pe mai multe planuri, are destul suspans, iar muzica se integrează la fix. Nu este perfectă, însă pentru România e mai mult decât suficient deocamdată, fața de reclama cu Piersic (iar mi se face rău). Target-ul este și el bine ales, prin prisma personajului principal.

La final, las câteva linkuri către celelalte reclame care aparțin seriei din care face parte și cea cu Adam și Eva. Sunt mult mai multe pe YouTube, însă pe acestea zece le-am „cules” eu:

1. http://www.youtube.com/watch?v=zQJ4HYSgJbI

2. http://www.youtube.com/watch?v=ueoAXE38KKE

3. http://www.youtube.com/watch?v=Gdk_5RAZoBA

4. http://www.youtube.com/watch?v=NMpKjESZocE

5. http://www.youtube.com/watch?v=tgNDX43Mick

6. http://www.youtube.com/watch?v=jPoK0AGhkj0

7. http://www.youtube.com/watch?v=Y9dDqFNqj8Y

8. http://www.youtube.com/watch?v=F5EJb1NNcN4

9. http://www.youtube.com/watch?v=_Ds74SwEPZc

10. http://www.youtube.com/watch?v=VuRpTx1vjsU

...and the bad

-/-\- E ora trei dimineața, iar eu sunt în culmea frustrării. Mama a folosit tot zahărul vanilinat la conservele ei de gogoșari, așa că nu am avut cu ce să-mi îndulcesc ceaiul de ment(ă), pe care îl beau de obicei la ora asta. -/-\-

Voiam să vorbesc de reclame, iar faza cu zahărul a picat la țanc. Trebuie să vă spun că am văzut o reclamă care pur și simplu m-a oripilat. Genul acesta de reclamă nu te face doar să nu cumperi produsul respectiv, ci să și renunți la el pe viață.

De reclama de mai sus este vorba. Am rămas cu gura căscată când am văzut că un actor ca Florin Piersic (Gerard Depardieu al României, chipurile) s-a putut înjosi în așa hal. Mai mult decât atât, nu vă puteți închipui ce senzație am avut în stomac, în momentul în care am văzut că își îndeasă limba în capul, sau, mă rog, în tortul din capul Veronicăi.

Știu că românii nu sunt în stare să facă reclame ca lumea, dar asta parcă e prea de tot. Nu știu la ce s-or fi gândit cei care au realizat această reclamă, sau care a fost target-ul lor, însă cred că singurele persoane la care „prinde” această reclamă sunt femeile trecute de cincizeci de ani, care încă mai visează la limba vânjoasă a ciocoflenderului Piersic.

Un alt lucru aiurea mi se pare sintagma pe care o rostește Piersic la sfârșitul reclamei: „Dulceața mea de piersici...” (O pungă, vă rog! Cred că mi se face greață!) Ce dracu' legătură are dulceața de piersici cu zahărul?! Știu că oamenii din spatele reclamei au încercat o chestie deșteaptă - dulceață de PIERSICi, Florin PIERSIC; observați asemănarea? - dar este o reclamă la zahăr, nu la dulceață de piersici.

În concluzie, aceasta este cea mai penibilă reclamă pe care am văzut-o. Pe locul imediat următor se clasează seria de reclame de la Orange, care pare mai mult o serie de reclame pentru prezervative, decât o serie de reclame pentru serivicii de telefonie mobilă.

Locul trei e adjudecat de reclama Transavia. Da, aia cu „Zboară, puiule, zboară!”, în care un copil tembel, mândru reprezentant al generației viitoare - să ne ferească sfântu' când vor crește ăștia mari - aruncă în aer una bucată zburătoare decedată, care sfârșește până la urmă proiectată de asfalt (Fir-ar mama ei de forță de atracție gravitațională).

Ca să nu ziceți că sunt prea cârcotaș, am pregătit și câteva reclame care mie mi-au plăcut. Chiar mi se par geniale. Una dintre ele este românească (Cine s-ar fi gândit?), dar despre toate astea, într-un alt post.

Ultimatum către omenire

Pentru că afară plouă cu găleata și m-am plictisit să zdrăngănesc la pian, m-am decis să mai postez câte ceva pe aici. Și, din cauza faptului că nu găsesc alt subiect, o să mă leg și eu de știrea care a făcut înconjurul lumii în ultimele zile: Experimentul de la Geneva și, implicit, sfârșitul lumii.

N-o să insist prea mult asupra detaliilor tehnice, pentru că acestea au fost îndelung discutate la diverse televiziuni din țară și străinătate. Pe deasupra, mă pricep la fizică la fel cum se pricepea Newton la baseball. Tot ce pot să spun este că eu sunt oarecum împotriva acestui experiment. Înainte să mă judecați și să spuneți că sunt unul dintre lașii care se tem să nu se sfârșească lumea, trebuie să știți că sunt complet împăcat cu ideea de moarte, așa că asta e cea mai mică grijă pe care o am în acest moment.

Ceea ce nu pot eu să înțeleg (nu numai în cadrul acestui experiment, ci în general) este de ce omenirea se arată atât de preocupată de „ce a fost” și nu de „ce este”, sau de „ce va fi”. Oare mai contează cum s-a format Universul, când sunt atâtea probleme care așteaptă să fie soluționate? Foametea, războiul, neînțelegerile dintre state, astea cui le lăsăm? Sau producerea unui cataclism planetar reprezintă chiar soluția finală pentru toate aceste probleme?

Eu sunt de părere că, în loc să riscăm viețile oamenilor de pe această planetă, ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce este cu adevărat important. Chiar dacă experimentul va reuși, iar savanții își vor afla prețioasele răspunsuri la întrebările lor, problemele cu care se confruntă planeta vor rămâne aceleași.

Pare extrem de enervant că, deși suntem sufocați de poluare, amenințați de războaie și pe punctul de a pierde lupta cu economia, noi avem cu totul alte preocupări. Am stat de vorbă și cu oameni care încurajează acest experiment, iar aceștia păreau loviți de meteoritul cunoașterii. Nu le păsa lor prea mult de soarta omenirii, sau de viitor. Ei erau interesați de cum s-a format Universul. Împușcați-mă, dacă vreți, dar eu nu văd cum răspunsul la această întrebare ne-ar putea ajuta în vreun fel.

Ca să ating și sfera pesimismului, insuflată de vremea de afară, trebuie să spun că, dacă se sfârșește lumea și murim cu toții, mă bucur că am cunoscut o grămadă de oameni interesanți, că am avut ocazia să fiu regizorul unui film și că am trecut examenul de admitere la facultate. Regrete n-ar fi prea multe, pentru că mi-am organizat viața așa cum am vrut eu și, în mod surprinzător, am reușit să păstrez echilibrul. Aș regreta faptul că n-aș apuca să mă bucur de viața de student, doar atât.

Gata, ajunge pentru astăzi! Sunt prea deprimat din cauza ploii...

15 septembrie

E 15 septembrie și plouă... Poate pentru mulți această zi nu înseamnă nimic. Pentru mine, aceasta este ziua în care am încetat să mai fiu elev.

Astăzi m-am trezit mai devreme decât îmi stă în obicei și nu pentru că m-aș fi culcat devreme, ci pentru că pe stradă treceau copii gălăgioși, cu ghiozdane în spate și flori în mână. Mi s-au muiat genunchii și mi-am adus aminte că este 15 septembrie, ziua în care începe școala. Nu și pentru mine... Eu sunt student de-acum și nu mă mai pot bucura de această zi așa cum o făceam înainte.

M-am așezat pe un scaun și prin minte mi-au trecut toate momentele frumoase din timpul școlii: emoțiile primei zile, chipul învățătoarei, banca mea, trăsnăile din gimnaziu, excesul de hormoni din liceu... Sunt prea „al dracu'” ca să vărs vreo lacrimă, însă nu pot să neg că sunt cuprins de melancolie când mă gândesc că aceste momente vor intra în vârtejul lacom al uitării pentru a face loc unor amintiri viitoare.

Așa că, tuturor celor care au început un nou an școlar astăzi le urez să profite din plin de acești frumoși ani, pentru că timpul nu mai poate fi dat înapoi.

Întâlnire de gradul zero

Duminică, 7 septembrie 2008, intrarea în parcul Herăstrău. Sub privirile trecătorilor curioși, o mulțime de tineri se adună la umbra copacilor înalți. Zâmbesc, își dau mâna și fac cunoștință pentru prima oară în viața reală. Ei sunt tinerii aspiranți la o carieră în jurnalism, care au depășit barierele virtuale impuse de forumul oficial al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării și au venit din toate colțurile țării pentru a se cunoaște. Mai timizi la început, candidații FJSC au prins curaj pe măsură ce li s-au alăturat câțiva dintre studenți și inițiatorul acestui „experiment” virtual. La sfârșitul întâlnirii, deja se legase o prietenie greu de exprimat în cuvinte, care le-a întărit candidaților speranța de a intra la această facultate.

Urmând modelul generației de anul trecut, candidații FJSC și-au pus toate speranțele în forumul oficial al facultății, care le-a oferit, timp de mai multe luni, meditații gratuite pentru examenul de admitere. În scurt timp, relațiile au trecut dincolo de interesele profesionale, iar candidații au început să-și citească blogurile, sau să se adauge unii pe alții în listele de messenger. Pe măsură ce zilele treceau, dorința candidaților de a se întâlni devenea din ce în ce mai arzătoare. Într-un sfârșit, cineva a lansat ideea unei întâlniri, fără a preciza un loc, sau o zi anume. Deși, practic, era vorba despre o ciocnire cu necunoscutul, mulți au acceptat invitația, dornici de a-i cunoaște pe cei care i-au „meditat” pe forum.

Nu a contat faptul că sunt din București, sau din provincie. Toți și-au dat silința să ajungă duminică în parcul Herăstru. Fie că au luat metroul, fie că au preferat autobuzele și tramvaiele, candidații s-au prezentat la intrarea din Charles de Gaulle. Originalitatea acestei întâlniri a fost întărită și de faptul că fiecare a purtat în piept un ecuson personalizat cu numele de utilizator de pe forum. După ce s-au strâns toți cei care au răspuns afirmativ invitației, mulțimea pestriță s-a îndreptat către aleea principală, sub privirile celor din parc. Aleile s-au dovedit a fi neîncăpătoare pentru cei peste patruzeci de tineri (printre care mă număram și eu) nerăbdători să facă poze cu potențialii colegi și să profite de timpul petrecut împreună. Așa se face că, la un moment dat, candidații FJSC au blocat circulația din parc, atrăgând privirile curioase ale celor care se relaxau pe terase.

În cele din urmă, toată lumea s-a bucurat de atmosfera din extravagantul Hard Rock Cafe din Herastrău, în interiorul căruia au stat de vorbă la un pahar de suc, sau de înghețată. Nici măcar această faimoasă cafenea nu s-a dovedit a fi destul de încăpătoare pentru FJSC-iști. Pentru că aceștia nu voiau să fie sub nici o formă separați la mese individuale, angajații cafenelei au fost nevoiți să unească mesele. Chiar și-așa, din cauza lipsei de spațiu, candidații nu au stat la o singură masă, ci la două mese paralele. Toți au fost încântați de întâlnire și au vorbit despre diverse lucruri, în pofida volumului muzicii din interior.

Timpul a trecut foarte repede, iar candidații s-au împrăștiat fiecare la treburile lor. Unii au descins în club, în timp ce alții s-au îndreptat grăbiți către casă, cu gândul la examenul de a doua zi.

Forumul oficial al facultății reprezintă o noutate pentru România, ținând cont de faptul că FJSC este singura facultate care pune la dispoziția candidaților o rețea virtuală de socializare și, mai ales, o secțiune de meditații gratuite. Rezultatele acestui „experiment” virtual s-au văzut foarte clar duminică, 8 septembrie, în parcul Herăstrău, când efortul celor care muncesc pentru a întreține forumul a fost pe deplin răsplătit cu zâmbetele și satisfacția candidaților. Iată o dovadă că și în România se poate, iar lupta cu morile de vânt nu este tocmai în zadar.

Bucureşti, oraşul prăbuşirii

Pentru că sunt o versiune updatată, upgradată, sau cum mai vreţi voi, a lui Toma necredinciosul, nu cred până nu văd cu ochii mei. La fel s-a întâmplat şi în cazul Bucureştiului. Obişnuiam să nu iau în seamă comentariile celorlalţi în ceea ce priveşte acest oraş. Credeam că Bucureştiul este la fel ca toate celelalte oraşe pe care le-am vizitat (cu oameni buni şi răi). Ceea ce n-aş fi crezut niciodată este că există oameni în Bucureşti care sunt pregătiţi să-şi vândă sufletul pentru bani.

Iată ce mi s-a întâmplat de curând, în timp ce aşteptam un autobuz care să se îndrepte spre locul unde locuiam în Bucureşti pentru câteva zile.

După ce am coborât din tramvaiul 41 care m-a adus din Herăstrău, de la întâlnirea cu studenţii şi candidaţii FJSC (mai multe detalii despre asta într-un alt articol), m-am postat în faţa unei staţii R.A.T.B. Nu mai ţin minte cum se numea staţia, dar oricum nu contează. Lângă mine se aflau o femeie mai în vârstă cu nişte sacoşe de la Billa, un bătrânel care citea ziarul şi câţiva puşti care butonau fiecare la PSP-ul lui. În fine, clientela obişnuită a R.A.T.B.-urilor. Până aici, nimic ieşit din comun. Deodată, de pe trotuarul adiacent, apare un... individ, care purta o pereche de ochelari fumurii. Îmbrăcat în haine zdrenţuroase, duhnea a alcool şi îşi târa unul dintre picioare.

Aproape că mi se făcuse milă de el, însă acest sentiment (mai mult sau mai puţin nobil) dispăru în momentul în care bărbatul deschise gura. „Ajutaţi un biet orb care nu vede!” îşi striga el disperarea. „Cum dracu' mai vine şi-asta?!”, mi-am spus eu contrariat şi enervat în acelaşi timp. Dacă eşti orb, normal că nu vezi! I-am întors spatele şi nu l-am mai băgat în seamă. Ei bine, Dumnezeu (cum Îl numiţi voi), sau forţa aceea necunoscută pe care nu o recunosc (cum îl numesc eu), pur şi simplu n-a vrut să scap aşa uşor. Pentru că nu se putea duce să cerşească de la celelalte categorii de vârstă care aşteptau în staţie (bătrânii nu i-ar fi dat bani nici morţi, iar puştii ar fi făcut repede mişto de el), individul a venit direct la mine. Nu ştiu cum se face că mereu am parte de asemenea specimene. Un om foarte inteligent mi-a spus odată că am noroc doar de proşti şi de beţivi. Ei, iată că acum se pare că am noroc şi de cerşetori. Norocos mai sunt!

În timp ce eu nu ştiam în ce parte să mă mai întorc ca să-i dau de înţeles că nu primeşte nimic de la mine, bărbatul tot insista: "Dă și mie un ban, mâncați-aș ochelarii tăi!”. La auzul cuvintelor sale, mi s-a aprins un beculeț și singurul neuron pe care îl mai am a început să se agite frenetic. Fiind orb, bărbatul nu avea cum să-și dea seama că eu am ochelari de soare, așa că am realizat că era unul dintre acei șarlatani care câștigă mai mult decât salariul mediu pe economie. Deodată, o idee sclipitoare (cum numai mie îmi putea veni) și-a făcut loc în mintea mea deja tulburată de zgomotul traficului.

- Hai bre' că-ți dau! I-am spus eu zâmbind.

- Să-ți trăiască familia și să te-ajute Dumnezeu!

- Da, da. Bine... Uite, îți dau cinci sute de mii (canci, că nici n-aveam atâția bani la mine) dacă faci ce-ți spun eu.

Bărbatul nu spuse nimic.

- Dacă te întorci la dreapta și mergi până îți spun eu să te oprești, primești banii.

Abia m-am putut abține să nu râd, întrucât în dreapta individului nu era decât șoseaua pe care treceau sute de mașini. Omul s-a întors spre dreapta și, pentru un moment, chiar credeam că o va face. Tocmai când mă gândeam că n-am de unde să-i dau banii în cazul în care nu moare călcat de mașini, bărbatul și-a scos ochelarii și mi-a tras o înjurătură zdravănă. „Mă p*ș io pe banii tăi!”, a spus el furios și a plecat mai departe, înjurând încontinuu.

Deși am râs fără oprire preț de vreo trei stații, concluzia e cât se poate de tristă. Din cauza unor oameni de teapa acestui individ, Bucureștiul se prăbușește sub povara nesimțirii și a șarlataniei. Țin să precizez că orașul în sine îmi place, însă îi detest pe cei care încearcă să profite de mila cetățenilor.

Coca-Cola Alien

Astăzi am auzit cea mai tâmpită teorie din istoria mondială a teoriilor tâmpite. Am fost la un grătar și, după ce și-au umplut burțile cu friptură, mici și bere, boșorogii au început să discute vrute și nevrute. După ce au epuizat toate subiectele din fotbal și politică, au trecut la lucruri mai apropiate de sufletul meu. Au criticat generația actuală pentru că este leneșă, se trezește la prânz și nu e în stare să facă nici măcar jumătate din lucrurile pe care le-au făcut ei când erau tinerei. Asta am putut îndura, deși îmi tremurau genunchii de nerăbdare să le ard o înjurătură.

Apoi au trecut la lucruri mai serioase și s-au luat de ceea ce am eu mai scump și mai drag pe lumea asta. Nu, stați liniștiți! Nu este vorba despre mama, ci despre Coca-Cola. Puteau să aleagă orice alt suc și să-l facă în toate felurile, dar nu Coca-Cola. Au început să asocieze Coca-Cola cu termenul de „otravă”, cu toată că fiecare dintre ei avea în față un pahar plin cu jumătate de litru de bere. Oare berea nu e otravă!? Nu din cauza ei au bărbații de peste treizeci și cinci de ani o burtă care-ți provoacă repulsie?!

Tocmai când credeam că nu mă pot enerva mai tare, unul dintre boșorogi a preluat cuvântul. Și-a dat pleata la o parte din ochi și a scos pe gură cea mai tâmpită chestie pe care am auzit-o vreodată. Nu știu dacă a citit despre asta într-un ziar de doi bani, sau a scos-o direct din intelectul lui înecat în bere, dar afirmația asta chiar le întrece pe toate! „Coca-Cola e băutură extraterestră”, a spus el, plin de mândrie, de parcă ar fi proclamat independența statului român. Ceilalți au căscat ochii, iar el a continuat cu explicațiile. „Când au aterizat extratereștrii la Ruzvelt (mama ei de engleză!) în ’47, au adus cu ei Coca-Cola, ca să-i controleze pe oameni. De fiecare dată când cineva bea Coca-Cola, extratereștrii îl controlează de sus”, ne-a explicat el, întocmai cum un expert în fizică atomică și moleculară explică structura atomului pentru prima oară.

Am vrut să-i explic care-i treaba cu Coca-Cola, dar a început să vorbească despre Brifcor, sucul copilăriei lor. Multe zâmbete nostalgice au apărut pe fețele boșorogilor în acel moment. Pentru cei care nu știu, Brifcor era un suc de portocale de pe vremea comunismului. Atunci să înțeleg că dacă Coca-Cola este băutura prin care extratereștrii îi controlează pe oameni, Brifcor a fost sucul prin care Ceaușescu i-a controlat pe români în perioada comunistă?

Pentru că știu că sunt mulți boșorogi care au teorii similare despre fiecare element al modernității, iată o scurtă istorie a sucului intitulat Coca-Cola, pe care orice reprezentant al generației actuale ar trebui să o cunoască.

În 1886, când Statuia Libertății era încă în construcție, John Pemberton, un farmacist din Atlanta a făcut o descoperire care avea să devină un adevărat simbol american. El a realizat o băutură de culoarea caramelului, pe care a amestecat-o apoi cu sifon. Așa a luat naștere sucul numit Coca-Cola. În primul an el a vândut în medie cam 9 pahare a câte cinci cenți pe zi. Afacerea a continuat să se extindă și astfel Coca-Cola a devenit cea mai de succes băutură a zilelor noastre.

Așa că, până la urmă, presupusa prăbușire de la Roosevelt nu are nimic de-a face cu Coca-Cola. De ce? E destul de evident, din moment ce anii nu corespund. Evenimentele de la Roosevelt au avut loc în 1947, când Coca-Cola deja sărbătorea șaizeci și unu de ani de la înființare.

Gata, nu mai scriu! Ajunge pentru astăzi! Cred că extratereștrii și-au cam pierdut controlul asupra mea, așa că mă duc repede să beau o Coca-Cola rece. Nu de alta, dar nu vreau să-i supăr pe omuleții verzi. Și-așa am destule conflicte cu Zâna Măseluță și cu spiridușii de sub pat. :D

Telefon de designer - LG Prada

Pentru că nu găseam ce să asortez la ochelarii de soare marca Armani și la cămășile de la Yves Saint Laurent, mi-am cumpărat un telefon de designer. Da, recunosc! Sunt dependent de modă, așa că nu am putut rezista când am văzut noul LG KE850, sau LG Prada (denumirea comercială). Acum că mă număr printre cei care dețin un astfel de dispozitiv, trebuie să vă spun că merită toți banii (și, credeți-mă, costă destul de mult), nu numai pentru că poartă sigla unei case de modă celebre, ci și pentru că este un telefon de ultimă generație, care folosește tehnologia touchscreen. Exact! Nu are butoane! Seamănă foarte mult cu faimosul iPhone (despre care am auzit că nu prea e bun de nimic), însă aspectul și interfața simplificată aduc un plus de prospețime și de eleganță.

Pe lângă telefon (care este piesa de rezistență), te alegi și cu o cutie din piele naturală marca Prada, în care poți să pui manualele de utilizare, pungulițele și accesorile pe care le primești atunci când cumperi telefonul, sau orice îți mai trece prin cap. Mai mult decât atât, în cutie găsești și o husă pentru telefon, realizată și ea tot din piele naturală, pe care este gravată cu litere argintii sigla „PRADA”. Și, ca să te dea de tot pe spate, producătorii au inclus și un pliculeț negru elegant, tot marca Prada, în care găsești o „batistuță” gravată tot cu numele celebrei case de modă, pe care s-o folosești atunci când ștergi ecranul. Fiind vorba despre un telefon touch-screen (trad. „atinge-ecranul”), te trezești mereu cu amprente pe el, așa că „batistuța” de la Prada e foarte utilă.

Nu pot să spun decât că acest telefon este foarte... Prada. Acesta este și motivul pentru care îmi place la nebunie. Pentru unul ca mine (care consideră că telefoanele mobile sunt mai mult un accesoriu decât un mijloc de comunicare) un astfel de telefon este suficient pentru a fi fericit câteva luni bune. Dacă tot v-am mărturisit că sunt dependent de modă, trebuie să vă mai mărturisesc că jurasem că n-o să-mi cumpăr un telefon marca LG în viața mea, însă când l-am văzut pe acesta în vitrină, n-am rezistat tentației de a-l avea! :)

Why So Serious? :)

Ieri am văzut cel mai recent film din seria Batman, -„Dark Knight” („Cavalerul Întunecat”, pentru cei care nu știu engleză). Am fost plăcut impresionat de efectele speciale, de scenariu, dar mai ales de... (SURPRIZĂ) personajul negativ. Da! Joker nu e genul de criminal obișnuit. E genul de criminal inteligent, crud, fără scrupule. De-aia mi-a și plăcut de el în acest film. Poate că și faptul că a fost interpretat de un actor excepțional – Heath Ledger (Fie-i țărâna ușoară, că-i mort, săracu’) – m-a făcut să-mi placă de Joker atât de mult. Pentru cei care nu cunosc acest nume, Heath Ledger a jucat și în Brokeback Mountain (Da, ăla cu homosexuali!), unde l-a interpretat pe Ennis Del Mar, „iubitul” lui Jack Twist (interpretat de Jake Gyllenhaal).

Astăzi, în timp ce „hoinăream” pe YouTube ca să mai râd de prostia omenească, am dat peste un clip care m-a lăsat mască. De aceea, m-am hotărât să fac ceva ce nu credeam că o să fac vreodată și am „înglobat” (La dracu, nu găsesc alt cuvânt!) clipul aici, pe blog. Dacă ați văzut „Dark Knight”, sau măcar știți despre ce e vorba, veți remarca fără îndoială că puștiul din clip chiar are talent!



Sigur, poate părea ciudat ca unui om întreg la cap (așa cum sunt eu, de exemplu – NOT!) să-i placă de personajul negativ, mai ales când acesta este un criminal psihopat, care ucide cu lejeritatea cu care mulți dintre noi își toarnă cafeaua la micul dejun. Dar nu și când este vorba despre Joker. Complexitatea lui pornește de la o traumă petrecută în copilărie, care are consecințe asupra comportamentului său din prezent. Pe scurt, Joker este victima unui tată agresiv, de la care și capătă acele tăieturi adânci de pe față. Tot tatăl său este cel care enunță fraza devenită ca un fel de laitmotiv în acest film – „Why so serious?”.

În general, există două căi pe care o persoană le poate alege atunci când suferă o traumă: fie depășește momentul prin terapie, fie se transformă în sclavul furiei reprimate în adâncul subconștientului său. În cazul de față situația e destul de clară, întrucât eu nu-l văd pe Joker făcând terapie. Așadar, în spatele unui criminal cu adevărat genial stă o traumă psihică. Dar stați! Mai e... Joker nu numai că se lasă dominat de furie, dar se transformă într-un adevărat personaj. Și când spun personaj, nu mă refer la personaj de film. Ceea ce vreau să spun e că Joker este un criminal aparte, diferit față de toți ceilalți delincvenți. Și-a transformat cicatricele într-o imagine personală, are chiar și propria carte de vizită, pe care este desenat... (Ați ghicit!) un joker.

Toate aceste aspecte sunt doar niște frânturi din personalitatea unui criminal de excepție. Spun „doar niște frânturi” pentru că personalitatea lui Joker nu va putea fi niciodată înțeleasă pe deplin. De fapt, există o scenă în film când Alfred (valetul lui Batman) recunoaște acest lucru. Cred că acest aspect face ca personajul Joker să fie atât de interesant. Batman este și va fi în continuare eroul meu preferat, însă trebuie să-mi scot pălăria (pe care n-o am) în fața măiestriei adversarului său din acest film.

Sindromul hi5

Acum ceva timp, mi-am făcut profil pe hi5, ca să pot studia din interior comportamentul băieţilor şi fetelor de acolo. Lăsând la o parte comportamentul fetelor, (nu sunt părtinitor, dar nu are rost să comentez pe marginea comportamentului lor. Ele sunt aşa cum sunt.) am observat că profilurile de hi5 ale băieţilor se împart în mai multe tipare comportamentale. Aşa că mi-am luat un creion şi o hârtie şi am început să notez, să analizez şi să clasific. Iată ce a ieşit:

1. Tipul băieţilor care se fotografiază cu bani în mână.

Împuşcaţi-mă, dacă vreţi, dar eu nu înţeleg de ce băieţii ăştia fac asta! Poate că în mintea lor îngustă, au impresia că cei care se vor uita la aceste poze vor zice: "Wow... Băiatu' are bani, e şmecher!". Sau poate e o nouă strategie de a agăţa pe hi5, o strategie vizuală, care mie mi se pare de prost gust! Sincer, nici nu cred că sunt banii lor. Mai mult ca sigur au umblat în portofelul părinţilor, ca să arate şi ei că "au cu ce". Hai să ne pozăm toţi cu bani în mână, ca să arătăm lumii cât suntem noi de bogaţi. Păi da... Nu contează că nici nu ştim să vorbim bine limba română, banul e la putere! RUŞINE!!!

2. Tipul băieţilor care se fotografiază cu sticla/sticlele de băutură în mână.

Ce? Mai nou e la modă să te dai alcoolic? Sau e şi asta o strategie de agăţat? Dacă da, nu ştiu ce fată s-ar lăsa agăţată de un beţiv! Din păcate, acest gen de fotografii este din ce în ce mai răspândit printre utilizatorii de hi5. Care mai de care, cu sticle de whysky (care probabil e contrafăcut), vodka, sau mai ştiu eu ce, se afişează zâmbind, sau, în cel mai rău caz dormind cu sticla în braţe, de parcă ar fi intrat în comă alcoolică. RUŞINE!!!

3. Tipul băieţilor şmecheri, cu lanţuri groase de-un deget.

Tot din categoria "Bă, eu am cu ce!", vine băiatul şmecher de hi5, care are la gât un lanţ mai gros decât al câinelui meu din curte şi multe ghiuluri pe degete. Probabil că el s-a plictisit de clişeul cu banii şi s-a hotărât să încerce şi altceva. Din păcate, arată la fel de penibil ca şi cel care "se trage în poză" cu bani în mână. Mie, personal, acest gen de poze mi-aminteşte de imaginea pe care încercă să şi-o creeze "cântăreţii" de manele, la noi în România. Nu-i de ajuns că sunt urâţi şi proşti din cale-afară, dar se mai şi afişează cu lanţuri groase de-un deget la gât! RUŞINE!!!

4. Tipul băieţilor şmecheri, cu haine şi ochelari de firmă.

Nu vreau să par exagerat, pentru că şi eu am haine de firmă (nu foarte multe, recunosc) dar aceşti băieţi prea se laudă cu ele. Într-adevăr, hainele de firmă sunt mult mai scumpe şi mult mai rezistente decât cele pe care le cumperi de la un magazin de duzină, dar asta nu înseamnă că trebuie să te afişezi cu ele pe hi5. Sau dacă o faci, măcar fă-o cum trebuie, asortează ceea ce porţi. Am văzut pe hi5 un dobitoc care purta pantaloni scurţi şi pulover, doar pentru că ambele articole vestimentare erau de firmă. RUŞINE!!!
Cu ochelarii este altă poveste! Nu ştiu de când au devenit ochelarii un accesoriu de modă, dar mania asta deja ia proporţii serioase. Am câteva specimene la mine în clasă care vin în fiecare zi cu altă pereche de ochelari şi îşi fac singuri poze, cu telefonul mobil! Asta ce mai vrea să însemne? Ca să nu mai vorbesc de hi5, unde majoritatea băieţilor poartă ochelari de soare (de firmă, de cele mai multe ori) chiar şi atunci când sunt în casă! RUŞINE!!!

5. Tipul băieţilor care "se trag în poză" cu maşini "bengoase".

Măcar de-ar fi ale lor! Aşa, ce rost mai are? Cred că şi mania asta cu maşinile face parte din categoria strategiilor de agăţat. Cum femeile "e" tare proaste şi blonde în ziua de azi, e uşor să le cucereşti cu o poză cu tine, cocoţat pe o maşină puternică. RUŞINE!!!

ÎN CONCLUZIE, ţara asta se duce de râpă! Cel mai trist lucru e că mania hi5 începe să se extindă şi pe blog! Dacă până mai ieri blogul era un mediu virtual dedicat celor care ştiu, cât de cât, limba română, astăzi, din ce în ce mai mulţi "utilizatori hi5" (ca să nu-i jignesc numindu-i altfel) infectează blogurile cu prostia şi cu fiţele pe care le au în cap. Poate că sunt eu demodat, sau poate că am aterizat de pe altă planetă, dar consider că deja s-a mers prea departe cu "generaţia hi5". Cu paşi mărunţi, dar siguri, peste câţiva ani vom avea de-a face cu un "sindrom hi5", de care nu cred că vom scăpa prea uşor. Cu riscul de a fi înjurat, vreau să-mi exprim dezacordul în ceea ce-i priveşte pe aceşti şmecheri care "au cu ce" şi vreau să le strig încă o dată RUŞINE!!! celor care se încadrează în tiparele comportamentale menţionate mai sus.

Povestea mopului

S-a întâmplat de curând. Era într-o luni şi aveam istorie prima oră. Una dintre colegele mele, Loredana, a venit la şcoală cu o puternică durere de stomac. Ea, care râdea tot timpul, n-a scos nici un cuvânt în ziua aia. În timpul orei, a cerut voie să meargă la budă. Nu mi s-a părut nimic surprinzător în asta, ţinând cont că la noi în clasă era ca la grădiniţă. Nu treceau bine cinci minute şi se trezea câte unul: “Vreau la budă!”. În fine… au trecut cinci minute, au trecut zece, a trecut toată ora şi Loredana nu mai venea. S-a sunat de ieşire şi am văzut-o pe Loredana că a intrat în clasă cu un zâmbet mare pe faţă. Am întrebat-o ce dracu’ a făcut toată ora, iar ea mi-a răspuns simplu:

- Caca.
- Cum caca? Caca toată ora?
- Da, caca.
- Tu faci mişto de mine!
- Nu fac mişto! Am făcut caca. Am stat să şterg pe jos.
- Ce-ai stat să faci?
- Să şterg pe jos.
- Da’ ce eşti tu? Femeie de servici?
- Nu, măi… Am avut diaree.
- Şi?
- Şi…
- …
- A curs şi pe lângă.
- Ceeeee?!
- Da. Am stat să şterg.
- Cu ce ai şters? Cu mâna?
- Ei, cu mâna! Cu mopul!
- Măcar l-ai spălat?
- Ce?
- Mopul!
- Nu.
- Cum nu? L-ai lăsat plin de caca?
- Da. Ce-are?
- Cum “ce-are”? Dacă le trebuie femeilor de servici?
- Şi de-aia nu mai pot eu…

În fine… Am lăsat-o în pace. A doua oră (nu mai ştiu exact ce oră aveam), fetele au mâncat seminţe şi pe la jumătatea orei a intrat directoarea la noi în clasă. Vă daţi seama ce scandal s-a iscat, pentru că nimeni nu vroia să strângă. Directoarea, enervată la culme, a pus-o pe Claudia, o altă colegă de-a mea, să se ducă la baie, să ia mopul şi să strângă mizeria de pe jos. Claudia este una dintre cele mai proaste fiinţe de pe lumea asta. Chiar dacă e super-de-treabă, nu are minte, nici cât o furnică! Aşa că s-a dus ea la baie şi a luat mopul, dar nu şi-a dat seama că e plin de… caca. S-a întors cu el în clasă şi a început să şteargă pe jos. Dintr-o dată, un miros îngrozitor a cuprins toată clasa. Proful de la catedră şi directoarea au ieşit de urgenţă afară din clasă, colegii s-au repezit să deschidă geamurile, eu nu mai puteam de râs, Claudia se murdărise toată de caca, şi-uite aşa am plecat noi acasă cu vreo patru ore mai devreme. Nu numai atât, dar nici a doua zi nu ne-am mai dus la şcoală, atât de mult timp le-a trebuit femeilor de servici să scoată mirosul din parchet.

Pe cât ești dipus să-ți vinzi sufletul?

În plin prag al campaniilor electorale, toţi candidaţii fac un lucru pe care în timpul mandatului nu l-ar face: ies pe stradă şi discută cu oamenii, zâmbesc şi le împart tricouri sau şepci colorate, inscripţionate cu siglele partidelor pe care le reprezintă.

Cu vreo două zile în urmă, mergeam liniştit pe stradă când, unul dintre aceşti candidaţi mă opreşte şi-mi întinde mai multe obiecte, toate de aceeaşi culoare: un pix, o brichetă, un tricou şi o şapcă. Privesc mirat la bărbatul care afişează un zâmbet cât se poate de fals şi nu îmi vine să cred ce limite poate atinge demagogia unor persoane! Văzând că îl privesc mirat şi nu schiţez nici un gest, cetăţeanul insistă şi îmi întinde din nou obiectele, cu un zâmbet şi mai larg, de această dată. Ipocrizia lui deja devine insuportabilă şi mă văd nevoit să-i spun să mă lase în pace. Nici nu apuc să-mi termin ideea şi individul, mai insistent ca niciodată, îmi spune pe un ton foarte amabil: „Votaţi cu partidul nostru şi totul va fi bine!”. Rămân stupefiat, cu un deget atârnat în aer, cu gura întredeschisă şi cu privirea aţintită spre zâmbetul lui care mă dezgustă. Îi spun că nu am vârsta care să-mi permită să votez, aşa că nu am cum să-l ajut. Expresia feţei lui nu se schimbă şi îmi spune pe acelaşi ton amabil: „Dar sigur ai părinţi!”. La auzul vorbelor sale, rămân fără cuvinte şi simt cum vena capilară începe să pulseze din ce în ce mai repede. Individul ăsta nu numai că era exagerat de insistent, dar se aştepta ca eu, un copil de 17 ani, să mă duc acasă la mama şi să-i spun: „Mamă, votează cu nenea, că mi-a dat pix şi tricou!”, ceea ce ar fi fost prea de tot! Aşa că îl las pe individ să vorbească singur şi îmi văd de drum.

Fericirea mea nu durează mult; acelaşi individ, cu acelaşi zâmbat iritant pe faţă, se apropie din nou de mine şi îmi spune:

- „Poate că ţi-ar plăcea un pix…”
- „Nu, mulţumesc!” Îi spun eu şi afişez un zâmbet la fel de fals ca al lui. „Eu scriu cu stiloul. Pixul deformează scrisul!”
- „Sau poate o brichetă?”
- „Şi ce să fac cu ea? Nu fumez…” În gândul meu: „Vai de mama voastră! Daţi brichete la copii şi apoi vă întrebaţi de ce mor tineri! Uite d-aia!”
- „Sau o şepcuţă?”
- (Diminutivul folosit de el îmi provoacă greaţă, dar reuşesc să mă ascund şi să continui dialogul) „Din nou, sunt nevoit să refuz. >> Şepcuţele << îmi provoacă mâncărimi.” - „Atunci, mai mult ca sigur îţi place tricoul!”, îmi zice el, ferm convins că m-a dat gata. - „Da… Ce să zic? Mirobolant… Dar, din păcate, e galben! Nu-mi place galbenul!”

Cu un zâmbat triumfător, mă îndepărtez de „vânzătorul de minciuni” şi fac tot posibilul să-i ocolesc şi pe ceilalţi. Nu de alta, dar am şi eu o limită în ceea ce priveşte ipocrizia…

Concluzia este că, în loc de discursuri impresionante pe la radio şi televiziune, fiecare candidat la primărie îşi trimite papagalii pe stradă ca să împartă obiecte promoţionale, doar, doar l-o vota şi pe el cineva. Şi, cum sunt atâţia proşti în ţara asta care se avântă să ia tot ce li se oferă, de parcă nu ar avea cu ce scrie şi cu ce se îmbrăca, succesul acestor demagogi este sută la sută garantat. Mie, personal, asemenea persoane îmi provoacă silă şi mi-e sincer ruşine că fac parte din aceeaşi specie umană ca şi ei. Mai mult decât atât, nu-mi vine să cred cât de uşor se vând oamenii în ziua de azi pentru nişte obiecte banale, fără să mai ţină cont de principii şi de moralitate… TU, cel care citeşti acum aceste rânduri, pe cât eşti dispus să-ţi vinzi sufletul???

1. Totul rămâne în urmă

Nu sunt genul de om care să se lase cuprins de melancolie, dar parcă astăzi mă năpădesc amintirile anilor ce au trecut şi-mi amintesc cu drag de tot ce am făcut, de tot ce am realizat şi de toţi oamenii pe care i-am cunoscut. Nu regret decât că totul s-a întâmplat prea repede, iar eu nu am avut timp să-mi trăiesc copilăria. Pentru mine, viaţa a fost ca un tren, care a uitat să oprească în gara copilăriei, pentru a-şi continua drumul prin viaţă. N-am avut timp să râd, sau să-mi fac prieteni; eram prea ocupat să învăţ, prea ocupat să lupt ca toate mediile să-mi iasă zece. Cu toate astea, n-am fost ceea ce unii numesc azi “tocilar”. Eu nu toceam. Era de-ajuns să citesc ceva şi reţineam imediat, fără nici un fel de efort. Mai mult decât atât, nu învăţam pentru că mă forţa cineva, ci învăţam pentru că aşa voiam. Exista o curiozitate ciudată în mine, care mă făcea să mă închid în bibliotecă şi să citesc până mă durea capul. Când eram mic, obişnuiam să ne ducem în vizită la prietenii de familie, iar eu eram mereu în centrul atenţiei. Mă puneau să le citesc, să le explic, să le descriu ce am citit în cărţi, iar eu mă simţeam bine, pentru că acela era universul meu. Nu-mi imaginam că sunt copii de care se roagă părinţii să înveţe. Eu credeam că toţi sunt ca mine, că toţi vin acasă de la şcoală şi se apucă de învăţat. Crudul adevăr m-a lovit de îndată ce m-am alăturat primului grup social de vârsta mea: grădiniţa.

2. Grădinița

Grădiniţa fost un adevărat coşmar pentru mine. Tot universul meu existenţial s-a zdruncinat din temelii din cauza a ceea ce am văzut acolo. Erau copii care se duceau la budă şi veneau cu pantalonii în vine, pentru că habar n-aveau să se încheie la ei. Asta în cel mai fericit caz, pentru că erau şi alţii care nu se deranjau să mai meargă la budă; făceau direct pe ei. Cu asta mă puteam obişnui, dar nu puteam înţelege de ce educatoarele ne puneau să facem liniuţe şi cerculeţe. Învăţasem să scriu şi să citesc la vârsta de trei ani şi jumătate, aşa că mă uitam uimit la colegii mei de grupă, care de-abia reuşeau să ţină creionul în mână. Mi-a fost extrem de greu să trec prin aşa ceva zilnic, mai ales că mă plictiseam îngrozitor. De multe ori, când educatoarele ne lăsau nesupravegheaţi, îmi luam ghiozdanul din cuier şi mă furişam pe uşă. Mă duceam acasă şi îi spuneam bunicii că nu mai vreau să merg la grădiniţă, iar ea mă înţelegea. De fapt, ea a fost singura care m-a înţeles de fiecare dată.

Am rezistat eroic celor trei etape de grădiniţă (grupa mică, grupa mijlocie şi grupa mare), dar în ziua în care trebuia să intru în grupa pregătitoare, am refuzat să mai merg la grădiniţă. Auzisem eu de la un vecin mai mare că există o chestie numită “şcoală”, unde lucrurile stau mult mai bine decât la grădiniţă, aşa că i-am spus mamei că ori mă duce la şcoală, ori stau acasă, pentru că la grădiniţă nu mai aveam de gând să merg. Mama n-a zis nimic, deşi ştia că sunt prea mic ca să merg la şcoală. A doua zi, m-a îmbrăcat frumos, m-a luat de mână şi m-a dus la şcoala cu clasele I-IV. Am fost foarte încântat de tot ce am văzut acolo, dar conducerea şcolii nu mi-a aprobat intrarea, din cauza vârstei. După ce am plâns trei ore, fără oprire, mama mi-a spus că ea ştia că aşa se va întâmpla, dar m-a lăsat să mă conving de unul singur, ca să nu zic mai târziu că nu a vrut ea să mă dea la şcoală.

Am plâns şi mai rău după aceea. Am plâns atât de rău, încât mama a trebuit să mă ducă la inspectoratul judeţean, ca să vadă ei ce e de făcut cu mine. Domnii de acolo au ridicat din sprânceană, în semn că şi lor li se părea ciudat ca un copil de cinci ani să vrea să meargă la şcoală, dar m-au lăsat să dau un test, pe care l-am luat cu brio. Uimit peste poate, inspectorul judeţean a dat imediat telefon la şcoală şi le-a spus celor de la conducere că-i concediază pe toţi dacă nu-mi dau voie să merg la şcoală. Aşadar, scăpasem de grădiniţă şi eram nerăbdător să văd cum stau lucrurile în şcoala generală.

3. Scoala Generală

Prima zi de şcoală a fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Am învăţat că trebuie să mă ridic în picioare şi să zic “Bună ziua”, ori de câte ori intră un adult în clasă şi am aflat că, spre deosebire de grădiniţă, aici există un orar după care se desfăşoară activităţile. Cel mai mult m-a ajutat doamna învăţătoare, o femeie extraordinară, tânără, frumoasă şi plăcută. Dacă n-ar fi fost ea, acum n-aş fi ştiut să vorbesc limba engleză şi, în mod cert, n-aş fi atins performanţele de astăzi. Colegii erau diferiţi faţă de copiii pe care îi văzusem la grădiniţă, însă nu erau nici din cale-afară de deştepţi. De multe ori, le vorbeam despre cărţile pe care le citisem, iar ei se uitau ciudat la mine şi căscau. Pentru ei, eram doar “copilul care a mers la şcoală de la 5 ani”, nimic mai mult. Deşi eram mulţumit de cum se desfăşurau lucrurile la şcoală, nu reuşeam să-mi fac deloc prieteni. Singurul coleg cu care am reuşit să mă înţeleg mai bine a fost Marius, de care nu mai ştiu nimic în momentul de faţă. El a fost cel care m-a învăţat să pescuiesc şi tot el a fost cel care m-a învăţat că mai există şi altceva pe lumea asta, în afară de cărţi.

Sunt multe lucruri din şcoala generală de care îmi amintesc. Ţin minte că, în curtea şcolii, era o căţea, pe care noi, copiii, o hrăneam în fiecare zi, cu pachetele pe care ni le puneau părinţii în ghiozdane. O chema Linda şi era cea mai dulce fiinţă de pe lumea asta. Ne iubea pe toţi, aşa cum şi noi o iubeam pe ea. Ne lăsa s-o călărim, s-o tragem de coadă, s-o tragem de urechi şi s-o mângâiem. Am revăzut-o zilele trecute şi am strigat-o, dar ea nu m-a recunoscut. Anii au trecut peste ea, la fel cum au trecut şi peste mine. Abia mai vede… Nu se mai ridică de jos, ci stă în mijlocul curţii, ascultând la copiii care se joacă în jurul ei. Am simţit nevoia să merg la ea şi să o iau în braţe, dar mi-am amintit că nu mai am cinci ani, ci şaptesprezece.

Zilele s-au scurs şi am crescut mari. Un nou drum ne aştepta, iar noi eram nerăbdători să mergem mai departe, aşa că am părăsit şcoala cea veche, cu ferestre mari, am părăsit-o pe doamna învăţătoare, care plângea şi am părăsit-o şi pe Linda, care şi-a luat rămas bun printr-un lătrat prelung, pentru a păşi către o altă etapă a vieţii noastre: gimnaziul.

4. Gimnaziul

În gimnaziu am învăţat că oamenii nu sunt aşa cum par. Astăzi pot fi buni, iar mâine se pot întoarce împotriva ta. Lucrul ăsta m-a derutat enorm de mult la vremea aceea, pentru că eram obişnuit să am încredere oarbă în cei din jurul meu. Mare îmi era mirarea când observam că tot ce spuneam unei persoane se afla, a doua zi, în toată şcoala. Totuşi, gimnaziul mi-a dat ocazia să cunosc şi oameni minunaţi, cu care mă înţeleg foarte bine şi în ziua de astăzi.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, gimnaziul m-a transformat într-un om mai activ, mai îndrăzneţ şi m-a scos din umbra timidităţii, sub care stătusem atâta vreme. Începeam şi eu să intru în discuţii polemice, să semnalez când nu-mi convenea ceva şi să mă cert cu noii mei colegi. Printre ritualurile noastre favorite se număra “valsul statuii”. Statuia, sau, mai exact, bustul din ghips, îl reprezenta pe Lucian Blaga, dar noi nu ştiam asta atunci. Pentru noi, statuia era un simplu obiect cu care dansam vals prin clasă şi pe coridor, fără să ne vadă profesorii. Asta a durat până într-o zi, când una dintre colegele mele l-a scăpat pe domnul Blaga pe jos şi i-a rupt nasul. A fost mare tărăboi atunci… Parcă o aud pe diriginta noastră spunând: “Să vă fie ruşine! Aţi distrus statuia unui reprezentant de seamă al literaturii noastre!” :))

În rest, gimnaziul s-a desfăşurat în linişte. Mai existau bătăi şi certuri, dar începusem deja să mă obişnuiesc. În plus, aveam de învăţat; atunci examenul de capacitate era un examen important, de care toţi se temeau. Am fost printre ultimele generaţii care au mai dat examen de capacitate, înainte să se introducă tezele unice. Cu toate acestea, nu m-am spetit învăţând. Am ales să urmez profilul de filologie, pentru că nu mă împăcam deloc cu fizica şi chimia, ceea ce nu regret, chiar dacă în clasa de mate-info colectivul a fost mult mai unit. Examenul a fost uşor şi am reuşit să iau note bune. Am râs cu lacrimi când am auzit păţania unei colege de clasă care, din cauza emoţiilor, a făcut pişu pe ea în timpul examenului. De atunci, i-a rămas porecla “Valurile Dunării”.

Venise timpul să ne despărţim din nou. Liceul reprezenta pentru noi toţi “marea încercare”, perioada distracţiilor, pe care nici un adolescent nu o uită. Da! Adolescent! Copiii naivi de ieri se transformaseră în adevăraţi adolescenţi, pregătiţi să-şi construiască propriul drum în viaţă. Nimeni nu mai părea să-şi aducă aminte că fusese vreodată copil; toţi eram încrezători, ni se părea că toată lumea se află la picioarele noastre, doar eram elevi de liceu.

5. Liceul

Acum că s-a terminat, cred că pot da o definiţie clară a liceului, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Liceul a însemnat pentru mine o perioadă destul de dificilă, întrucât a trebuit să-mi găsesc adevărata identitate şi să lupt pentru a-mi face vocea auzită printre cei care încercau să-mi spună că trebuie să tac.

În primul rând, trebuia să mă obişnuiesc cu noii colegi. Cred că asta a fost cea mai grea provocare pe care am avut-o de trecut în liceu. Pentru că am privit întotdeauna lucrurile altfel, mi-a fost greu să mă familiarizez cu nişte oameni care gândeau altfel. Aş putea spune chiar că foarte mulţi dintre colegii mei nici acum nu au reuşit să depăşească mentalitatea pe care au adoptat-o pe tot parcursul liceului. Puţini au fost cei cu care m-am înţeles bine în liceu, şi asta nu din vina mea. Clasa noastră era împărţită în mai multe “bisericuţe”, sau “grupuleţe”, iar asta a dus la sporirea tensiunilor dintre noi. Ciudat este faptul că eu mă încadram în toate “bisericuţele” din clasă. Socializam mai mult cu fetele, pentru că erau mai interesante, ca să zic aşa, decât băieţii. Nici cu băieţii nu pot să zic că nu mă înţelegeam, însă nu prea aveam subiecte comune de discuţie, întrucât nu sunt un microbist convins şi nici nu-mi place să mă laud tot timpul cu ultimele cuceriri. Mai mult decât atât, toţi băieţii din clasa mea fumau. Mulţi dintre ei fumează şi astăzi, iar eu nu puteam să mă dedau acestui obicei doar de dragul anturajului.

Se presupune că bătăile se dau, de cele mai multe ori, între băieţi. Ei bine, în liceu, am asistat la mai multe bătăi între fete, decât între băieţi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, băieţii din clasa mea nu s-au bătut niciodată. De obicei, conflictele dintre ei se opreau la câteva înjurături, nimic mai mult. Dacă vă închipuiţi că fetele se băteau din cauza băieţilor, vă înşelaţi. Colegele mele erau fete cu demnitate (not!). Ele se băteau din cauza hainelor, sau a bijuteriilor. Ţin minte că odată, două dintre ele s-au bătut pentru o afurisită de brăţară, care nici măcar nu era din vreun material preţios. Conflictul a căpătat proporţii jenante atunci când una din ele a încercat să o arunce pe cealaltă peste balustradă. La scurt timp, cele două s-au împăcat şi au uitat complet de brăţara buclucaşă.

Primii doi ani de liceu au fost plini de conflicte de genul ăsta. Nici astăzi nu reuşesc să înţeleg de ce. Toţi profesorii aşteptau să ne obişnuim unii cu ceilalţi, dar în zadar! Se părea că regula conform căreia clasa de uman e întodeanuna mai “slabă” decât cea de real începea să se confirme. Între colegii mei apăreau mereu tensiuni, iar eu muream de ciudă, pentru că cei de la real se înţelegeau de minune (sau cel puţin asta lăsau să se vadă). Începând cu clasa a XI-a, conflictele s-au mai aplanat. Cred că toată lumea se plictisise să mai caute ceartă. În schimb, bârfele şi răutăţile au continuat. Au continuat până la sfârşitul liceului. Apoi a venit BAC-ul…

Deşi acest examen este învăluit într-o aură negativă, care-i sperie pe toţi puştii de liceu, pe noi ne-a ajutat să ne unim. Atmosfera destinsă din timpul zilelor de examen ne-a ajutat pe toţi să facem faţă emoţiilor. În curtea liceului în care am dat BAC-ul am văzut persoane care s-au urât pe tot parcursul liceului îmbrăţişându-se şi felicitându-se, ceea ce n-a putut decât să mă bucure. Corectitudinea examenului, sau mai bine zis lipsa de corectitudine a fost cea care m-a dezamăgit. Nu vreau să discut acest aspect. Las această sarcină în grija celor care trebuie să se asigure de calitatea învăţământului românesc (asta dacă se poate vorbi despre calitate). Cert este că am văzut elevi care au chiulit mai tot timpul de la ore bucurându-se de note cu mult (şi când spun “mult”, mă refer la ”foarte mult”) peste nivelul lor de cunoştiinţe.

Acum liceul n-a mai rămas decât o amintire… Această pagină de blog le este dedicată tuturor colegilor şi profesorilor mei, atât celor pe care i-am îndrăgit, cât şi celor pe care nu prea i-am simpatizat. N-o să uit niciodată momentele frumoase şi momentele grele prin care am trecut alături de voi… Pentru aceşti patru ani de liceu, plini de suişuri şi coborâşuri, vă mulţumesc!

6. Epilog

Foarte mulţi prieteni îmi spun că sunt “al dracu’”. Poate că de-asta mi-am şi ales porecla de “boy_out_of_hell”. Totuşi, nu pot să nu recunosc că mă încearcă un sentiment de nostalgie acum, că scriu aceste rânduri. Am doar 17 ani, însă pot să spun că am trecut prin experienţe interesante până acum. Grădiniţa, prima zi de şcoală, gimnaziul şi liceul au reprezentat doar câteva dintre ele. Acestea au fost doar “un aperitiv”, în comparaţie cu ce va veni. De fapt, cu riscul de a fi numit gurmand, sau “fomist”, aşa cum se mai spune în zilele noastre, trebuie să recunosc că există o asemănare izbitoare între viaţă şi… mâncare. Când venim pe lume, este ca şi cum am intra într-un restaurant. Singura diferenţă este că nu intrăm îmbrăcaţi într-un costum elegant, ci în costumul lui Adam. Ne aşezăm frumos la masă, ni se prezintă meniul, iar apoi începem să mâncăm. Prima oară soseşte aperitivul: primii paşi, prima zi de şcoală, primul sărut. Apoi ni se aduce felul principal: “miezul” vieţii, floarea vârstei, frumuseţea tinereţii. Urmează desertul, alcătuit din savoarea anilor în care ne găsim jumătatea, turnăm primul set de copii şi ne aşezăm fiecare la casa (sau vila, în cazul celor norocoşi) noastră. După ce am gustat din toate deliciile vieţii, dar şi din vinul amar, servit la temperatura camerei, ni se aduce nota de plată. Această notă de plată reprezintă cel mai trist moment. Este momentul în care ne dăm seama că am comandat mai mult decât putem plăti. Pentru cei care încă nu şi-au dat seama, moartea este nota de plată despre care vorbesc. În faţa morţii, toţi ne răscolim buzunarele şi realizăm cu tristeţe că n-avem bani să plătim preţul vieţii. Şi uite-aşa ieşim pe uşa din spate mereu învinşi, mereu cu capul în pământ…

Dar hai să nu ne întristăm prea tare! Eu sunt deocamdată la aperitiv. Mai am puţin şi trec la felul principal, iar asta nu mă sperie. Nimic nu mă mai sperie! Nici măcar nota de plată. Sunt pregătit să privesc înainte, spre orizonturile care mi se deschid în faţa ochilor.

În final, totul rămâne în urmă… Chitara prăfuită, ascunsă sub pat, posterele spre care priveam cu admiraţie, copilăria mea, de care doar eu m-am bucurat, visele mele, ascunse în cutia cu amintiri, pozele, dorinţele, gândurile, totul… rămâne… în urmă!


- The End -